What God means to me

God is that kind voice at the end of the worst day of your life, that says "You're gonna be okay, and tomorrow will be better, I promise".
God is hope, and love, and light, and everything worth having.
God is peace . God is the one that saves you when there is no way out and you look up to the sky and, with your eyes full of tears, with your soul full of pain, you scream at the top of your lungs for help. And He reaches out to you, because He listens.
God is kindness. And warmth.
God is the breeze in a hot burning day, that makes you feel like you can breathe again.
God is the feeling of being reborn at the beggining of spring, when everything comes back to life, and you feel like a new, better, perfected person.
God is every good decision you make, and after the rush or the adrenaline goes off, you ask yourself "Who could have known I can make such intelligent decisions?"
God is the one who looks upon us everytime we hurt ourselves and keeps us from falling apart.
God is the one that gives us only as much sorrow as we can handle, not even a tiny little bit more, because He wants to change us in order for us to become who we really are, not to break us.
God knows that there is something magical inside us [ because He is the one who had put that sparkle of magic there, in our hearts] that grows at the exact same time when our knees hit the ground.
So maybe He pushes us sometimes, but that is only because that's how He brings us on the right path. But I will tell you that He is not:
He's not evil, and He doesn't get furious and strike us like ants.
He's not trying to torture us or burn us alive because "He's mad".
He is good. And he taught us forgiveness, not revenge.
He taught to have hope, not fear.
God is in the soul, not in the church.
I may not be religious, but I am kind. I may not know the Bible by heart, but I know God.
And it turns out, it's better to go right to the source, than to read someone's review about it.

Blame

Blaming is something weak people do. Blaming is believing that someone did something wrong and showing them or others. Blaming is something I do. Blaming is something you do.

Guilt is what comes after. sometimes it comes to the person who was wrong/did something wrong, and other times [most times] it comes to the person who blamed the other. 

Blame is something I do. Guilt is also something I do. 

I hate myself for it. Because everytime I blame you for something, I secretly blame myself. When I don't feel guilty I don't need to throw the guilt away. 

But you?

I used to think you are strong. I used to think you are my wing because I am weak... now you blame ME too?

I hate myself for blaming anyone, but I hate YOU more, for blaming me.

Can't help but wonder

I can't help but wonder - maybe I should have lived big.
Go out, meet people, get drunk,
wake up naked in the middle of nowhere
pass around phone numbers to people i don't know
travel more
get lost in the world
study abroad
learn more languages

I can't help but wonder -
what if it's all over?

Ascunsa

Nu voi putea niciodata sa-ti spun ce simt si ce cred cu adevarat.
De fapt, cred ca ti-am zis de atatea ori...si nu m-ai ascultat. Sau m-ai ascultat, dar nu m-ai auzit...
Tu iei toate lucrurile de bune si ai impresia, de cele mai multe dati, ca totul este ceea ce pare.
Niciodata nu e.
Tu crezi ca daca ma comport frumos inseamna ca am trecut peste. Eu nu trec peste.
Eu aleg, din politete, sa am un comportament decent. Dar nu pentru ca imi convine. Nu pentru ca imi place.
Nu pentru ca asta imi doresc cu adevarat. Ci pentru ca asa e frumos :)
Nu-mi convine nici acum situatia, nu am uitat si nu voi uita ce s-a intamplat, nici sa fi iertat nu cred.
Sunt doar..politicoasa.
Tu uiti...
Tu uiti tot ce-am vorbit,
tot ce am spus atunci...
De ce uiti? De ce ai impresia ca toate au fost lucruri spuse la nervi?
Eu nu mint la nervi. Niciodata. Poate ca dau din casa la nervi, poate ca ma tradeaza privirea, sau vorbele. Dar cu siguranta spun ceea ce simt si cred atunci.
Aceleasi lucruri le simt si acum. Le am ascunse in minte si suflet si le port pe limba mereu.
De ce uiti tu asta?

E vina mea. Nu esti tu vinovat ca am ales sa cred eu in tine.

Intorc capul sperând să mă pot da iar pe modul de indiferență. Nu-i bun, dar mă salvează uneori... Ca butonul de reset - dăunează clar sistemului, dar când nu mai ai altă opțiune, alegi să îl apeși în ciuda consecințelor.
Sentimentele dispar, treptat, dar sigur. Oricât ai încerca să minimalizezi daunele, nu poți să negi că ele există... Fiecare ceartă, fiecare gest care deschide răni vechi, creează dispreț nou, creează ură...ură care ulterior te împiedică să readuci iubirea și afecțiunea între voi.
Am încercat, jur, să mă prefac că  nu-mi pasă, dar boala lungă-i moarte sigură. Unul câte unul, sentimentele au creat avalanșe de ură și cuvinte nespuse la timpul lor, de reproșuri înghițite și ură reprimată. Dacă închizi un roi de viespi într-un butoi, când le vei elibera vor fi mai furioase și mai periculoase decât la început. Timpul nu vindecă răni, ci le ascunde. Rănile adânci nu se vindecă niciodată... Poți să le ignori, să te prefaci că ai uitat, dar ele tot ies la suprafață la un moment dat, la momentul perfect eronat, când te străduiești cel mai tare să le ții înăuntru.
Nimic nu dispare, nimic nu poate fi uitat. Odată ce ți s-a întâmplat, îl porți scris în frunte și în suflet, dar nu  pictat, ci scrijelit cu unghiile altora... Tot ce te-a durut odată e parte din tine.
Nu lucrurile pe care le facem sunt parte din noi, ci lucrurile care ni se întâmplă. Lucrurile pe care ni le fac alții. Lucrurile prin care, vrând nevrând, trecem.

Știi fericirea? O mai cunoști?
O poți privi în ochi dar în fața ei stă țanțoșă durerea. Morala e...că nu poți ajunge la fericire fără să înfrunți durerea.
Dar dacă reușești... Dacă ești destul de curajos să încerci, you might just have a shot at the best you'll ever have.

father prick

You supposed to be my hero
instead, you let me down
so many times
when I needed you , you weren't there;
you think so little of me
it's like I only exist
when you need something
or when someone has to be made guilty
for something
that happened or was supposed to
and never did.

you ruined
the idea of a father
in my mind.
and it's not that you couldn't,
it's that you wouldn't;
you should have
and you haven't.

Te-ai dus

Te-ai dus... singura si fara sa ne dai de stire. iar azi te-au ingropat. erai batrana, n-ai vrut sa ne mai deranjezi, si sa ajungi sa nu mai poti fi tu. asa ca ai plecat ...

Te iubim. si multumim ca ne-ai fost atatia ani aproape.

Sometimes you're sad, and you don't know what's wrong. And you keep asking yourself questions about how it should be, or about how you think it should be.
Other times you're just lonely. And your loneliness may come both from your insides and the outside. And it aches. just like everything else, just like any other injury, it aches. But what hurts most is that you know that, in the end, there's only loneliness. that's all that remains.
He will leave. He will finally realize that you're not what he needs, that you're not what he imagined you to be, that you do this and you do that and he doesn't ...quite like it. So he will leave.And, mostly, he will leave YOU...alone.
And everything you've ever wished for falls to pieces when he tells you how much he hates whatever you're doing right in that moment. Because you realize that this cruel loneliness is watching you from the shadow, waiting to catch you between its claws when you'll be alone.
And if he leaves, this is what you will be : alone.

Accidents often raise important questions in our lives. They make you wonder...what if I did things differently that day ? What if I hadn't drunk that coffee in the morning, and hadn't stopped to pee, or didn't pull right to talk on the phone?
What if..?
And then you realize that maybe, just MAYBE your life is just a series of events that you can't even control because you don't know where they will eventualy lead you. And then, after you've turned the story around for about 10 to 1 million times, after you played and replayed the accident in your mind one thousand times, you turn those "what if's" into fears. Thoughts you can't control. Monsters you can't fight.
But still, you look to your left, and see him - and he's okay.
So maybe, just MAYBE, everything can be fine in the end, no matter what happens on the road.

Silence.

Silence. All around. No whispers, no screams...just silence. And solitude. It's like they float all over the place and I no longer know which is air and which is silence. They bond like soulmates and they create that special combination that blows my mind and breaks my heart.
I'm tired...so tired that I can't even afford to miss you anymore.
You're there and I'm here, miles away from you and it used to hurt in the beggining.. now it's just boring and annoying at the same time, and it pisses me off that your presence erases itself from my home like wind comes and goes on the window.
I'm not a goddamn room and you can't get in and out all the time...I don't want you to! I'm only gonna keep the door open for you the first time you come in, and the first time you go out... Afterwards you'll just hit yourself walking into a wall of bricks, a cold uncaring wall of fuckin' bricks. Don't come crying to me then.
I told you  my heart is there for you only as long as you keep it warm... If it gets cold it turns into stone. And there's nothing I can do about it then.

Egoism

EGOÍSM s. n. preocupare exagerată față de propria persoană și de interesele personale, în dauna intereselor și drepturilor celorlalți. (< fr. égoïsme)

EGOCENTRÍSM s. n. (Livr.) Atitudine a celui care privește totul prin prisma intereselor și a sentimentelor personale, tendință de a face din sine „centrul universului”; egotism. – Din fr. égocentrisme.

Oricum i-am spune, „egoism” sau „egocentrism”, această noțiune - sau aș putea spune chiar SENTIMENT - constă în urcarea propriei persoane pe un piedestal de oglindă, de unde nu se poate vedea decât pe ea însăși. 
Aparent, când îți pui propriile interese pe primul loc, și le ignori pe ale celorlalți ar însemna că-ți faci ție bine și altora rău. Aberații ! 
Trăiesc, de 19 ani, cu un egoism exorbitant, al meu ! Și știi ce..? DOARE ! Da, egoismul doare, să fii egocentrist doare! 
Pentru că nu te poți bucura pentru alții, pentru că orice lucru bun i se întâmplă celuilalt e ca o greutate care te trage pe tine în jos, pentru că, de, tot ce se întâmplă în jurul tău te afectează într-un fel sau altul. 
Iubitul tău s-a angajat. Ce-ar trebui să gândești? „Bravo lui, în sfârșit își va face un rost în viață, în sfârșit va fi și el mulțumit de el însuși și cu el însuși!” Dar egoismul vine și te strânge ca o gheară, îți pune cuțitul în gât și te face să te întrebi cu ce ai greșit tu ca să ți se întâmple tocmai ție așa ceva! Fix iubitul tău trebuia să se angajeze! „Și-așa n-avea timp de tine nici până acuma, d-apăi de-acum încolo!”
Și uite-așa, ușor-ușor, începi să le porți pică celor din jur prin faptul că-i iubești prea mult și-i vrei pentru tine. Începi să-i urăști prin iubire și să le dorești răul doar ca să-ți fie ție bine. C-așa-ți spune ție egoismul că e okay. 
Nu e okay. Egoismul e cuțitul ăla tâmpit pe care-l simți că te împunge în spate la fiecare pas. E durerea aia idioată de stomac pe care o resimți după ce ai mancat cea mai bună mâncare din viața ta. 
Egoismul e neplăcerea provocată de lucruri plăcute, de persoane pe care le iubești și pe care ți-e frică să nu le pierzi. Egoismul e durere, e spaimă, e panică și blocaj. 
Egoismul e cel care transformă cel mai pur sentiment de iubire în ură. E cel care mă face ca, în loc să te iau pe tine în brațe, să mă iau pe mine și să mă simt înșelată totodată.
Egoismul sunt eu, și totuși nu-i parte din mine. Egoiști suntem noi, oamenii, atunci când suntem prea slabi ca să iubim, prea fricoși ca să luptăm pentru ceea ce ne dorim, și alegem în schimb să ne temem și să fugim.

Frig... Atât de frig... Îngheț. Simt cum mă răcesc bucățică cu bucățică, simt cum temperatura corpului îmi scade. N-are rost să caut razele soarelui... Știu deja unde sunt: în mine, dar mi-e prea frică și prea lene să forez în interiorul sufletului meu. știu că acolo se ascunde toată forța de care am nevoie, dar de câte ori o găsesc și ți-o aduc încântată în căușul palmelor, tu o iei sarcastic și o arunci, râzându-mi cu răutate.
Mă crezi idealistă, știu asta... Mă crezi naivă și micuță, tânără și prostuță.
Dar tu ești de fapt cel prostuț. Tu te îmbeți cu iluzia că mă iubești. Nu mă iubești. Tu nu iubești pe nimeni, nici măcar pe tine. Tu trăiești în răutatea ta, în speranța că le știi pe toate, plutești în derivă într-o lume urâtă pe care chiar tu ți-ai creat-o. și-mi spui mie că mă iubești ? Cum ar putea să încapă atâta bunătate câtă presupune iubirea în inima ta fadă, secată de orice izvor de lumină și căldură?
Ești rece, exact ca metalul. Și dur, tot ca el. Ești răvășitor, strălucitor, minunat chiar uneori. Dar totul e o iluzie. Strălucirea metalului e doar o impresie, de fapt Soarele e cel ce strălucește, iar reflexia sa înfrumusețează totul în jur.
Vreau Soare! vreau soarele din sufletul meu, vreau lumină, vreau aripi. m-am săturat să merg prin noroi doar pentru că tu mergi prin noroi și vrei să mă ții de mână.
Eu sunt făcută să zbor...

noi...

Tot ce mi-am dorit pentru noi de la bun început a fost să fim fericiți. Nu eu mai mult și tu mai puțin, ci în egală măsură. Visam să împărțim aceeași pernă și aceeași plapumă, același pat, aceeași gumă și același zâmbet. și visele ( sau visurile, că mereu ne contrazicem pe tema asta) mi s-au împlinit unul câte unul.
Te iubesc, și n-o zic ca pe un salut, nici pentru a umple tăcerea. Te iubesc pe tine, inima ta, buzele tale, ochii tăi, râsul tău chițibușar și pasiunea cu care faci dragoste. Te iubesc pentru ce ești, pentru ceea ce ai fost și pentru că apari când am cea mai mare nevoie de tine. Te iubesc pentru că știi să strângi în brațe și să mă faci să simt că sunt parte din tine. Te iubesc când nu vrei să vorbești, când nu mă lași să tac, când vrei să știi tot ce gândesc. Te iubesc când te enervezi și țipi la mine, iar în ochii tăi se poate citi supărarea unui copil încăpățânat. Te iubesc când ești vesel, te iubesc când ești trist, te iubesc când ești... adică mereu.
Și vreau să fiu lângă tine, să-ți dăruiesc zâmbete, dar niciodată să nu ți le iau. Să pot să fiu fericită alături de fericirea ta, fără să o diminuez în vreun fel. Vreau să punem la comun râsetele mele și râsetele tale, și să facem schimb...și să ieșim în câștig, amândoi, întotdeauna. Pentru că asta ar trebui să fie iubirea, câștig și nu pierdere.
Pe tine...nu vreau să te pierd.

Camera mea nu-mi mai oferă siguranța pe care mi-o conferea înainte. Mă simt sufocată aici și oriunde, simt că-mi pierd oxigenul și viața, și simt că eman durere prin toți porii. Asta pentru că o simt. O simt în mine, și parcă o expir ca mai apoi să o inspir la loc, și să mă doară iar.
Nu știu ce-mi faci, m-ai pus pe Self-destruction Mode, pentru că mă distrug de la sine. Sau poate că nici nu e vina ta și mă chinui singură, poate că n-ai făcut nimic și te acuz degeaba. Nu pot să am încredere în tine, și nu pot să am încredere în mine momentan. Te urăsc la fel de mult cât te iubesc.
Ești ca un cuțit pe care mi-l înfig singură în inimă, zilnic, treptat și ritmic, ca să fie durerea mai puternică.  
N-am idee de ce fac asta, și nici nu cred că vreau să aflu, pentru că m-aș speria. De mine.
Că de tine mi-e frică deja.
Mă epuizezi.
E ca și cum ai lua fiecare picătură de viață din mine și ai stoarce-o pe podea, ca mai apoi să mă convingi că așa a fost să fie.
Cum să ai încredere în așa ceva?

Feed your faith, and your fears will starve to death

Ai uitat să mai fii alături de mine, ai încetat să mai încerci să mă cunoști. Ai crezut că dacă m-ai cunoscut cu ani în urmă, mai știi cine sunt astăzi ? M-ai întrebat cumva prin ce am mai trecut, sau ce-am făcut în ultima vreme, pe cine-am cunoscut și ce-am mai învățat? Mi-ai zis cumva să îți mai spun de mine și de viața mea, și cum mă mai simt, și cine mai sunt ? 

Sau ai uitat pur și simplu, și privindu-mă în ochi ai văzut aceeași copilă zâmbitoare și interesată pe care ai întalnit-o atâta amar de vreme în urmă? Ne confunzi. Pe mine și pe ea, vreau să zic. Au fost dispute multe, de care tu nu știi, că nu te-ai mai uitat înapoi după ce ai plecat. Iar ea...și-a luat bagajele într-o zi și nu s-a mai întors.

„Mă duc să-l caut”, mi-a zis, și a închis ușa timid. Din moment ce tu ești aici, căutând-o, presupun că nu te-a găsit. Nici n-avea cum, știam că drumul ei va fi sortit eșecului. 

În fine, ea nu-i aici, îți pierzi vremea dacă vrei să o aștepți. Ea nu se mai întoarce. Oricum mi-e mai bine fără ea; era naivă și mă făcea să pierd multe dintre jocurile pe care le făceam împreună. Credea în toți și era entuziastă. Entuziasm, auzi! I-am spus eu tot ce cred despre asta și a-nceput să plângă. Normal, așa face mereu. Numai că de data asta s-a cărat. Tot răul spre bine. Acum învăț să fiu singură și să nu-mi pese de nimeni. 

Hai, nu te mai uita așa la mine. Știi bine că ea era cea care te credea, nu eu. Ea cu inocența ei. Cu naivitatea ei. Cu idioțenia ei. Te-a iubit și tu ai fost un bou. Și a plecat.

Serios, nu mă privi așa. Eu nu sunt ea. Știu că semănam, știu că suntem identice, că e greu să faci diferența, dar uită-te bine la mine: eu nu-ți zâmbesc, eu nu te vreau, eu nu te iubesc. Tu nu însemni nimic pentru mine, pentru că atunci când eu m-am născut, tu nu erai aici. Eu nu sunt ea. Fetița ta iubită a plecat. A dispărut. M-a părăsit pe mine pentru tine; iar pe tine nici nu te-a găsit. Halal! 

Acum cară-te și tu. M-ai întrerupt. Făceam ceva important: existam fără tine. Să nu se mai repete.

Crezi ?

Poate nu crezi în tine, mai bine ai crede-n noi . Există, știu prea bine, un loc pentru-amândoi; în care niciodată nu ne vom plictisi - Eu în Tine, Tu în mine ne vom rătăci.

headache

Tăcere. lumea asta-i formată din tăcere. mi-e greu să mai sper, să mai cer, să mai vreau ceva ce n-am.. M-am mințit mult prea mult timp că să spun acum că-i bine, am realizat că nu a dat norocul peste mine.

Fericire și extaz, toate-au fost doar un necaz, am avut tot ce am vrut doar că să am ocazia să pierd..

obisnuiam sa cred

ca gelozia e o parte integranta a iubirii.

consideram ca dragostea nu vine decat cu ea la pachet. dar m-am inselat.

gelozia n-are nimic de-a face cu iubirea. Gelozia e opusul increderii, e convingerea ca cel in care tu spui ca ai incredere minte, e frica de a te baza pe celalalt, e egoism.

Gelozia reprezinta tot ce e mai rau intr-o relatie. nu numai ca te strica, te supara si te doare, dar te si face sa actionezi in spiritul ei. sa nu ai incredere in cel la care tii e cel mai grav lucru.

pentru ca nu ai incredere in tine de fapt.

2012

A inceput un an nou ... nu stiu ce inseamna asta pentru voi, dar pentru mine inseamna in mare parte schimbare. nu stiu cum si in ce masura, nu stiu in ce fel si cam cand, dar stiu clar DE CE si CAND.

Momentul e ACUM, motivul e EVIDENT. - pentru ca nu vreau sa mai repet greselile din trecut, pentru ca 2011 a fost un an dezastruos, pentru ca eu am fost DEZASTRUOASA in 2011, pentru ca viata mea nu a fost tocmai cum trebuia sa fie anul trecut..

Deci da, ma voi schimba, eu - si nu numai, voi schimba tot ce ma priveste si voi privi lucrurile altfel. Voi fi eu cea care sa decida ce si cum se intampla in sufletul meu, voi fi eu cea care va da ultima strigare, voi fi eu cea care va spune STOP, PAUZA si Start.

Nu vreau sa mai fiu aceeasi eu .. Vreau schimbare. Si pentru a fi REALA, trebuie sa fac EU acea schimbare.

:*

In 2012.

Trebuie să-nveți când să renunți

sau se va renunța la tine;

trebuie să știi cum să câștigi

sau mă vei pierde-n fine.

Trebuie s-alergi, să te agiți

pentru mine tu să lupți,

să mă iubești ca pe-o comoară

căci altfel vom fi pierduți

în promisiuni nerespectate

și visuri adolescentine,

în povești neterminate

și regrete și suspine.

Vom ajunge și noi, dragă,

ca un cuplu terminat

care s-au iubit o vreme

și apoi au divorțat.

Când o foaie te unește

și un jurământ suprem

vei greși, cel mai adesea,

și vei trăi un blestem;

un coșmar, un vis urât,

viața unui om de rând..

ce muncește, face banul,

dar pierde clipa și anul,

care uită să iubească,

să trăiasca pentru el

și se-afundă în minciună

și când crede că-i de fier,

viața simplu îl dărâmă,

suflându-l ca pe-un nimic

Iar el plânge, se sugrumă,

Și se simte-atât de mic!

Copiii nu-l mai iubesc,

Nevastă-sa-l înșeală,

Afară plouă iar,

Iar el stă iar pe-afară.

Divorțul l-a uscat

Și banii nu mai vin

Se scăldă în alcool,

Se-neacă cu venin.

”Iubirea nu există!” își spune furios

”Ea vine doar la ăia

ce sunt exact pe dos.

Vine la cei ce nu vor

în veci să mai iubească,

ce n-au plăcut vreodată

ființă pământească.

Iubirea se răzbună

pe cei care iubesc

și suferă ca proștii / și chiar înnebunesc

ăia de cred într-ânsa.

Căci ea, ea nu există

E doar un mit prostesc.