Silence.

Silence. All around. No whispers, no screams...just silence. And solitude. It's like they float all over the place and I no longer know which is air and which is silence. They bond like soulmates and they create that special combination that blows my mind and breaks my heart.
I'm tired...so tired that I can't even afford to miss you anymore.
You're there and I'm here, miles away from you and it used to hurt in the beggining.. now it's just boring and annoying at the same time, and it pisses me off that your presence erases itself from my home like wind comes and goes on the window.
I'm not a goddamn room and you can't get in and out all the time...I don't want you to! I'm only gonna keep the door open for you the first time you come in, and the first time you go out... Afterwards you'll just hit yourself walking into a wall of bricks, a cold uncaring wall of fuckin' bricks. Don't come crying to me then.
I told you  my heart is there for you only as long as you keep it warm... If it gets cold it turns into stone. And there's nothing I can do about it then.

Egoism

EGOÍSM s. n. preocupare exagerată față de propria persoană și de interesele personale, în dauna intereselor și drepturilor celorlalți. (< fr. égoïsme)

EGOCENTRÍSM s. n. (Livr.) Atitudine a celui care privește totul prin prisma intereselor și a sentimentelor personale, tendință de a face din sine „centrul universului”; egotism. – Din fr. égocentrisme.

Oricum i-am spune, „egoism” sau „egocentrism”, această noțiune - sau aș putea spune chiar SENTIMENT - constă în urcarea propriei persoane pe un piedestal de oglindă, de unde nu se poate vedea decât pe ea însăși. 
Aparent, când îți pui propriile interese pe primul loc, și le ignori pe ale celorlalți ar însemna că-ți faci ție bine și altora rău. Aberații ! 
Trăiesc, de 19 ani, cu un egoism exorbitant, al meu ! Și știi ce..? DOARE ! Da, egoismul doare, să fii egocentrist doare! 
Pentru că nu te poți bucura pentru alții, pentru că orice lucru bun i se întâmplă celuilalt e ca o greutate care te trage pe tine în jos, pentru că, de, tot ce se întâmplă în jurul tău te afectează într-un fel sau altul. 
Iubitul tău s-a angajat. Ce-ar trebui să gândești? „Bravo lui, în sfârșit își va face un rost în viață, în sfârșit va fi și el mulțumit de el însuși și cu el însuși!” Dar egoismul vine și te strânge ca o gheară, îți pune cuțitul în gât și te face să te întrebi cu ce ai greșit tu ca să ți se întâmple tocmai ție așa ceva! Fix iubitul tău trebuia să se angajeze! „Și-așa n-avea timp de tine nici până acuma, d-apăi de-acum încolo!”
Și uite-așa, ușor-ușor, începi să le porți pică celor din jur prin faptul că-i iubești prea mult și-i vrei pentru tine. Începi să-i urăști prin iubire și să le dorești răul doar ca să-ți fie ție bine. C-așa-ți spune ție egoismul că e okay. 
Nu e okay. Egoismul e cuțitul ăla tâmpit pe care-l simți că te împunge în spate la fiecare pas. E durerea aia idioată de stomac pe care o resimți după ce ai mancat cea mai bună mâncare din viața ta. 
Egoismul e neplăcerea provocată de lucruri plăcute, de persoane pe care le iubești și pe care ți-e frică să nu le pierzi. Egoismul e durere, e spaimă, e panică și blocaj. 
Egoismul e cel care transformă cel mai pur sentiment de iubire în ură. E cel care mă face ca, în loc să te iau pe tine în brațe, să mă iau pe mine și să mă simt înșelată totodată.
Egoismul sunt eu, și totuși nu-i parte din mine. Egoiști suntem noi, oamenii, atunci când suntem prea slabi ca să iubim, prea fricoși ca să luptăm pentru ceea ce ne dorim, și alegem în schimb să ne temem și să fugim.

Frig... Atât de frig... Îngheț. Simt cum mă răcesc bucățică cu bucățică, simt cum temperatura corpului îmi scade. N-are rost să caut razele soarelui... Știu deja unde sunt: în mine, dar mi-e prea frică și prea lene să forez în interiorul sufletului meu. știu că acolo se ascunde toată forța de care am nevoie, dar de câte ori o găsesc și ți-o aduc încântată în căușul palmelor, tu o iei sarcastic și o arunci, râzându-mi cu răutate.
Mă crezi idealistă, știu asta... Mă crezi naivă și micuță, tânără și prostuță.
Dar tu ești de fapt cel prostuț. Tu te îmbeți cu iluzia că mă iubești. Nu mă iubești. Tu nu iubești pe nimeni, nici măcar pe tine. Tu trăiești în răutatea ta, în speranța că le știi pe toate, plutești în derivă într-o lume urâtă pe care chiar tu ți-ai creat-o. și-mi spui mie că mă iubești ? Cum ar putea să încapă atâta bunătate câtă presupune iubirea în inima ta fadă, secată de orice izvor de lumină și căldură?
Ești rece, exact ca metalul. Și dur, tot ca el. Ești răvășitor, strălucitor, minunat chiar uneori. Dar totul e o iluzie. Strălucirea metalului e doar o impresie, de fapt Soarele e cel ce strălucește, iar reflexia sa înfrumusețează totul în jur.
Vreau Soare! vreau soarele din sufletul meu, vreau lumină, vreau aripi. m-am săturat să merg prin noroi doar pentru că tu mergi prin noroi și vrei să mă ții de mână.
Eu sunt făcută să zbor...

noi...

Tot ce mi-am dorit pentru noi de la bun început a fost să fim fericiți. Nu eu mai mult și tu mai puțin, ci în egală măsură. Visam să împărțim aceeași pernă și aceeași plapumă, același pat, aceeași gumă și același zâmbet. și visele ( sau visurile, că mereu ne contrazicem pe tema asta) mi s-au împlinit unul câte unul.
Te iubesc, și n-o zic ca pe un salut, nici pentru a umple tăcerea. Te iubesc pe tine, inima ta, buzele tale, ochii tăi, râsul tău chițibușar și pasiunea cu care faci dragoste. Te iubesc pentru ce ești, pentru ceea ce ai fost și pentru că apari când am cea mai mare nevoie de tine. Te iubesc pentru că știi să strângi în brațe și să mă faci să simt că sunt parte din tine. Te iubesc când nu vrei să vorbești, când nu mă lași să tac, când vrei să știi tot ce gândesc. Te iubesc când te enervezi și țipi la mine, iar în ochii tăi se poate citi supărarea unui copil încăpățânat. Te iubesc când ești vesel, te iubesc când ești trist, te iubesc când ești... adică mereu.
Și vreau să fiu lângă tine, să-ți dăruiesc zâmbete, dar niciodată să nu ți le iau. Să pot să fiu fericită alături de fericirea ta, fără să o diminuez în vreun fel. Vreau să punem la comun râsetele mele și râsetele tale, și să facem schimb...și să ieșim în câștig, amândoi, întotdeauna. Pentru că asta ar trebui să fie iubirea, câștig și nu pierdere.
Pe tine...nu vreau să te pierd.

Camera mea nu-mi mai oferă siguranța pe care mi-o conferea înainte. Mă simt sufocată aici și oriunde, simt că-mi pierd oxigenul și viața, și simt că eman durere prin toți porii. Asta pentru că o simt. O simt în mine, și parcă o expir ca mai apoi să o inspir la loc, și să mă doară iar.
Nu știu ce-mi faci, m-ai pus pe Self-destruction Mode, pentru că mă distrug de la sine. Sau poate că nici nu e vina ta și mă chinui singură, poate că n-ai făcut nimic și te acuz degeaba. Nu pot să am încredere în tine, și nu pot să am încredere în mine momentan. Te urăsc la fel de mult cât te iubesc.
Ești ca un cuțit pe care mi-l înfig singură în inimă, zilnic, treptat și ritmic, ca să fie durerea mai puternică.  
N-am idee de ce fac asta, și nici nu cred că vreau să aflu, pentru că m-aș speria. De mine.
Că de tine mi-e frică deja.
Mă epuizezi.
E ca și cum ai lua fiecare picătură de viață din mine și ai stoarce-o pe podea, ca mai apoi să mă convingi că așa a fost să fie.
Cum să ai încredere în așa ceva?

Feed your faith, and your fears will starve to death

Ai uitat să mai fii alături de mine, ai încetat să mai încerci să mă cunoști. Ai crezut că dacă m-ai cunoscut cu ani în urmă, mai știi cine sunt astăzi ? M-ai întrebat cumva prin ce am mai trecut, sau ce-am făcut în ultima vreme, pe cine-am cunoscut și ce-am mai învățat? Mi-ai zis cumva să îți mai spun de mine și de viața mea, și cum mă mai simt, și cine mai sunt ? 

Sau ai uitat pur și simplu, și privindu-mă în ochi ai văzut aceeași copilă zâmbitoare și interesată pe care ai întalnit-o atâta amar de vreme în urmă? Ne confunzi. Pe mine și pe ea, vreau să zic. Au fost dispute multe, de care tu nu știi, că nu te-ai mai uitat înapoi după ce ai plecat. Iar ea...și-a luat bagajele într-o zi și nu s-a mai întors.

„Mă duc să-l caut”, mi-a zis, și a închis ușa timid. Din moment ce tu ești aici, căutând-o, presupun că nu te-a găsit. Nici n-avea cum, știam că drumul ei va fi sortit eșecului. 

În fine, ea nu-i aici, îți pierzi vremea dacă vrei să o aștepți. Ea nu se mai întoarce. Oricum mi-e mai bine fără ea; era naivă și mă făcea să pierd multe dintre jocurile pe care le făceam împreună. Credea în toți și era entuziastă. Entuziasm, auzi! I-am spus eu tot ce cred despre asta și a-nceput să plângă. Normal, așa face mereu. Numai că de data asta s-a cărat. Tot răul spre bine. Acum învăț să fiu singură și să nu-mi pese de nimeni. 

Hai, nu te mai uita așa la mine. Știi bine că ea era cea care te credea, nu eu. Ea cu inocența ei. Cu naivitatea ei. Cu idioțenia ei. Te-a iubit și tu ai fost un bou. Și a plecat.

Serios, nu mă privi așa. Eu nu sunt ea. Știu că semănam, știu că suntem identice, că e greu să faci diferența, dar uită-te bine la mine: eu nu-ți zâmbesc, eu nu te vreau, eu nu te iubesc. Tu nu însemni nimic pentru mine, pentru că atunci când eu m-am născut, tu nu erai aici. Eu nu sunt ea. Fetița ta iubită a plecat. A dispărut. M-a părăsit pe mine pentru tine; iar pe tine nici nu te-a găsit. Halal! 

Acum cară-te și tu. M-ai întrerupt. Făceam ceva important: existam fără tine. Să nu se mai repete.

Crezi ?

Poate nu crezi în tine, mai bine ai crede-n noi . Există, știu prea bine, un loc pentru-amândoi; în care niciodată nu ne vom plictisi - Eu în Tine, Tu în mine ne vom rătăci.