miercuri, 19 decembrie 2012

Camera mea nu-mi mai oferă siguranța pe care mi-o conferea înainte. Mă simt sufocată aici și oriunde, simt că-mi pierd oxigenul și viața, și simt că eman durere prin toți porii. Asta pentru că o simt. O simt în mine, și parcă o expir ca mai apoi să o inspir la loc, și să mă doară iar.
Nu știu ce-mi faci, m-ai pus pe Self-destruction Mode, pentru că mă distrug de la sine. Sau poate că nici nu e vina ta și mă chinui singură, poate că n-ai făcut nimic și te acuz degeaba. Nu pot să am încredere în tine, și nu pot să am încredere în mine momentan. Te urăsc la fel de mult cât te iubesc.
Ești ca un cuțit pe care mi-l înfig singură în inimă, zilnic, treptat și ritmic, ca să fie durerea mai puternică.  
N-am idee de ce fac asta, și nici nu cred că vreau să aflu, pentru că m-aș speria. De mine.
Că de tine mi-e frică deja.
Mă epuizezi.
E ca și cum ai lua fiecare picătură de viață din mine și ai stoarce-o pe podea, ca mai apoi să mă convingi că așa a fost să fie.
Cum să ai încredere în așa ceva?