marți, 22 aprilie 2014

E vina mea. Nu esti tu vinovat ca am ales sa cred eu in tine.

Intorc capul sperând să mă pot da iar pe modul de indiferență. Nu-i bun, dar mă salvează uneori... Ca butonul de reset - dăunează clar sistemului, dar când nu mai ai altă opțiune, alegi să îl apeși în ciuda consecințelor.
Sentimentele dispar, treptat, dar sigur. Oricât ai încerca să minimalizezi daunele, nu poți să negi că ele există... Fiecare ceartă, fiecare gest care deschide răni vechi, creează dispreț nou, creează ură...ură care ulterior te împiedică să readuci iubirea și afecțiunea între voi.
Am încercat, jur, să mă prefac că  nu-mi pasă, dar boala lungă-i moarte sigură. Unul câte unul, sentimentele au creat avalanșe de ură și cuvinte nespuse la timpul lor, de reproșuri înghițite și ură reprimată. Dacă închizi un roi de viespi într-un butoi, când le vei elibera vor fi mai furioase și mai periculoase decât la început. Timpul nu vindecă răni, ci le ascunde. Rănile adânci nu se vindecă niciodată... Poți să le ignori, să te prefaci că ai uitat, dar ele tot ies la suprafață la un moment dat, la momentul perfect eronat, când te străduiești cel mai tare să le ții înăuntru.
Nimic nu dispare, nimic nu poate fi uitat. Odată ce ți s-a întâmplat, îl porți scris în frunte și în suflet, dar nu  pictat, ci scrijelit cu unghiile altora... Tot ce te-a durut odată e parte din tine.
Nu lucrurile pe care le facem sunt parte din noi, ci lucrurile care ni se întâmplă. Lucrurile pe care ni le fac alții. Lucrurile prin care, vrând nevrând, trecem.

Știi fericirea? O mai cunoști?
O poți privi în ochi dar în fața ei stă țanțoșă durerea. Morala e...că nu poți ajunge la fericire fără să înfrunți durerea.
Dar dacă reușești... Dacă ești destul de curajos să încerci, you might just have a shot at the best you'll ever have.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu