joi, 17 ianuarie 2013

Frig... Atât de frig... Îngheț. Simt cum mă răcesc bucățică cu bucățică, simt cum temperatura corpului îmi scade. N-are rost să caut razele soarelui... Știu deja unde sunt: în mine, dar mi-e prea frică și prea lene să forez în interiorul sufletului meu. știu că acolo se ascunde toată forța de care am nevoie, dar de câte ori o găsesc și ți-o aduc încântată în căușul palmelor, tu o iei sarcastic și o arunci, râzându-mi cu răutate.
Mă crezi idealistă, știu asta... Mă crezi naivă și micuță, tânără și prostuță.
Dar tu ești de fapt cel prostuț. Tu te îmbeți cu iluzia că mă iubești. Nu mă iubești. Tu nu iubești pe nimeni, nici măcar pe tine. Tu trăiești în răutatea ta, în speranța că le știi pe toate, plutești în derivă într-o lume urâtă pe care chiar tu ți-ai creat-o. și-mi spui mie că mă iubești ? Cum ar putea să încapă atâta bunătate câtă presupune iubirea în inima ta fadă, secată de orice izvor de lumină și căldură?
Ești rece, exact ca metalul. Și dur, tot ca el. Ești răvășitor, strălucitor, minunat chiar uneori. Dar totul e o iluzie. Strălucirea metalului e doar o impresie, de fapt Soarele e cel ce strălucește, iar reflexia sa înfrumusețează totul în jur.
Vreau Soare! vreau soarele din sufletul meu, vreau lumină, vreau aripi. m-am săturat să merg prin noroi doar pentru că tu mergi prin noroi și vrei să mă ții de mână.
Eu sunt făcută să zbor...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu