duminică, 19 iunie 2011

FAILURE

Sunt...dezamăgită. Am aflat că nu doar bătaia doare, ci mai mult decât bătaia ...indiferența. Eu nu tratez lumea cu indiferență - eu spun ce cred și ce mă deranjează. De ce nu se poate ca fiecare să spună de la bun început ce așteptări are și ce trebuie făcut mai departe?
De ce ne complicăm ca proștii și ne încurcăm în gânduri și idei menite să ne încâlcească existența mai rău ca o formațiune de scaieți?
De ce nu ne spunem unii altora ce vrem, ce credem, ce ne place și ce nu, de ce ne ascundem și mai ales.. de ce ne temem? Că pierdem? Ce să pierdem? În momentul în care ești alături de o persoană și nu comunici și nu spui nimic din ce te deranjează, când taci și înghiți totul, chinuindu-te să îți ascunzi toate reacțiile, toate emoțiile în speranța că celălalt nu își va da seama cum ești tu cu adevărat, mai poți spune că ai ce pierde? Te mai poți considera...împlinit? Asta numești tu fericire? Asta ți-e ție frică să nu pierzi? La asta nu vrei tu să renunți?

Și mie mi-e frică, bă.
Mi-e frică de mor. Dar n-o să-mi mai fie.
Odată și-odată tot o să am tupeu să fiu EU - fie că-ți va plăcea, fie că nu.

Un comentariu: